În vremurile comuniste, în perioada 1988-1991, în România, în Timișoara s-a produs o mașină care rămâne în amintirea românilor drept una dintre cele mai proaste mașini fabricate vreodată în țară – Dacia 500 Lăstun.
Producția Lăstunului a avut loc la fosta uzină Tehnometal din Timișoara, care ulterior a devenit Întreprinderea de Autoturisme Timișoara. În ianuarie 1989, primul lot de autoturisme Lăstun a fost pus în vânzare.
Lăstunul a fost proiectat pentru a respecta cerințele economice ale perioadei, punând accent pe costurile reduse de producție și eficiența consumului de combustibil. Acesta era echipat cu un motor în patru timpi, cu 2 cilindri paraleli verticali, având 499 cc și o putere de 22,5 CP. Consumul acestui autoturism era unul extrem de mic, atingând valori de 3,3 litri/100 km în condiții de conducere constantă și 4,5 litri/100 km în oraș.
Motorul era poziționat transversal în partea din față a mașinii, iar răcirea se realiza cu ajutorul unei elice antrenate de motor. Cutia de viteze era manuală, cu patru trepte, iar schimbătorul de viteze era neobișnuit de amplasat la volan, asemănându-se cu modelele Trabant.
Tracțiunea era pe roțile față, și sistemul de frânare se baza pe tamburi. Mașina era echipată cu pneuri de dimensiuni mici (125 SR 12) și jante de 3,5 țoli. Cu o viteză maximă de doar 106 km/h, Lăstunul nu era o mașină destinată performanțelor sportive.
Lăstunul a avut trei serii diferite, fiecare cu propriile sale încercări de a îmbunătăți calitatea și confortul. Prima serie era cea mai simplă și folosea elemente de caroserie din fibră de sticlă, uși din același material, și lipsea aproape complet tapiseria la interior, cu stopuri mici. A doua serie a adus unele îmbunătățiri, folosind elemente din tablă în combinație cu fibră de sticlă, uși din tablă, tapițerie și scaune îmbrăcate în vinil sau tapițate.
Ultima serie, produsă după 1989, a încercat să remedieze deficiențele anterioare. Aceasta a inclus luminile de mers înapoi, stopuri mai mari cu lumini de ceață și de mers înapoi, hayon cu yală exterioară, grilă frontală separată de capotă și chiar ștergător de lunetă la unele modele. În 1989, producătorii au expus un prototip de Lăstun cu o caroserie alungită, încercând să îmbunătățească confortul și spațiul pentru pasageri. Cu toate acestea, îmbunătățirile nu au reușit să schimbe percepția negativă asupra mașinii.
Calitatea slabă și problemele tehnice ale Lăstunului au dus la un eșec evident. Chiar și în condițiile României comuniste, posesorii de Lăstunuri s-au confruntat cu probleme serioase.
Producția oficială a Lăstunului s-a încheiat în 1991, după o serie de scandaluri legate de calitatea slabă a vehiculului. În 1992, Guvernul a decis să închidă fabrica de la Timișoara, considerând că Lăstunul nu mai era competitiv și nu mai reprezenta interesul poporului român. Din cele 6.500 de Lăstunuri produse, multe au fost considerate niște rebuturi.
Asociația pentru Protecția Consumatorilor a intervenit și a cerut retragerea Lăstunului de pe piață, din cauza problemelor tehnice grave semnalate de proprietari. Comisia Națională pentru Standarde Metrologie și Calitate a interzis producerea și comercializarea Lăstunului în martie 1990, din cauza defecțiunilor în procesul de producție.
Povestea Lăstunului rămâne una amăruie în istoria industriei auto din România, un exemplu clar de eșec în încercarea de a crea un autoturism accesibil pentru români. Cu toate acestea, ea este un indiciu al trecutului și a evoluției industriei auto din țară, pe care astăzi o putem privi cu nostalgia timpurilor acelea și recuoașterea că am făcut pași importanți în dezvoltarea sectorului auto.
